 |
INGINERIA IN FATA PROVOCARILOR SECOLULUI XXI |
| CUPRINS: Prefaţă7 Coordonate istorice ale ingineriei17 Albert Einstein despre educaţie36 Cuvântul înaintaşilor43 Imperativele secolului XXI 62 Acum începe epoca adevăratei inginerii 75 Percepţia la nivel european 106 Ţinta 2020 127 Educaţie pentru dezvoltare inteligentă şi durabilă 141 Profesionalismul la superlativ 158 Fără reprofesionalizare nu avem viitor 170 „Paşaport“ de inginer 193 Bibliografie 201 |
|
| PREZENTARE: |
|
| PREFATA: În abordarea la scară largă a provocărilor presante cu care se confruntă societăţile actuale, situaţia critică a ingineriei este recunoscută la nivel mondial. Aceste provocări includ, între altele, asistenţa medicală, problemele energiei, ale transportului şi schimbării climatice, asigurarea unui acces mai echitabil la informaţii, o apă potabilă mai curată, atenuarea efectelor dezastrelor naturale şi a celor datorate omului, inclusiv protecţia mediului şi gestionarea tuturor resurselor. Ca atare, mobilizarea comunităţii de ingineri pentru a deveni mai eficientă în furnizarea de produse şi servicii de real beneficiu pentru societate, în special în ţările în curs de dezvoltare, reprezintă o responsabilitate internaţională extrem de importantă. Ingineria, care presupune un efort uman considerabil, se confruntă, de asemenea, cu numeroase provocări suplimentare din „surse“ proprii, mai ales pentru atragerea de tineri, în special femei, pentru anumite sectoare; consolidarea învăţământului; crearea alianţelor interdisciplinare mai eficiente cu ştiinţele naturii şi sociale, precum şi cu artele; concentrarea atenţiei noastre pe inovare; stimularea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă; promovarea conştientizării publicului şi a sprijinului pentru inginerie. Acestea sunt câteva dintre premisele studiilor incluse în volumul de faţă, în încercarea de a contribui la înţelegerea problemelor, prin luarea în considerare a provocărilor, dar şi a oportunităţilor cu care se confruntă ingineria, cu un accent special pe educaţie în contextul economiei globale şi al dezvoltării durabile. Este nevoie de o schimbare, dar schimbarea nu este niciodată uşoară, însă este întotdeauna posibilă. În primul rând, se constată o deplasare continuă de la termenii de educaţie şi învăţare la cel de formare-instruire. Cum se ştie, educaţia este efectuată şi în afara sistemului şcolar: familie, prieteni, comunicare în masă, lecturi proprii, mai nou - internet, cu efecte mai adânci decât cele produse în interiorul instituţiei educatoare. Pentru îmbunătăţirea procesului de învăţare nu trebuie să căutăm prea mult soluţiile. Produsele de învăţare, cărora li se dedică aceste instituţii, trebuie doar să fie cunoscute şi înţelese de cei ce le concep şi le fructifică. Ele sunt nu numai bine cunoscute, ci şi acceptate de opinia largă, fiind integrate în cultura contemporană. Este de menţionat că puţine instituţii sunt atât de conservatoare precum cele de învăţământ, în special superior. Tenacitatea cu care şi-au apărat „identitatea“ şi „autonomia“ în societate constituie însă un merit ce nu poate fi neglijat. Dar, tradiţionalismul a slăbit capacitatea de a se adapta la realităţi noi şi de a inova. Alegerile (opţiunile) sunt facile şi trebuie să ţinem seama, deopotrivă, de beneficii şi dezavantaje. Sublinierea caracterului economic aduce cunoştinţele pe terenul ferm al utilităţii lor, dar economia privată stă, de cele mai multe ori, sub semnul beneficiului imediat. Acceptarea caracterului ei implică şi creşterea răspunderii statului, dar se cere luată în considerare şi primejdia birocratizării, a formalismului etatist. Este posibil să găsim o cale de mijloc Doar dacă acceptăm un sistem de formare-instruire precumpănitor public, cu accent pe aplicaţii, pe relevanţă profesională şi pe criterii economice, flexibile şi inovatoare. Este nevoie de o reformă neîntreruptă. Nevoia adaptării învăţământului devine atât de importantă în mediul social, economic şi ştiinţific, ce se schimbă cu o iuţeală fără precedent, încât reforma nu poate fi eficientă, în ritm sacadat, cu modificări discontinue. Experienţa istorică a demonstrat că singura reformă bună în materie de învăţământ este cea încorporată la presiunea permanentă a sistemului, care se produce în doze necesare sub semnul continuităţii. Şcoala trebuie să fie flexibilă, cu grad ridicat de adaptabilitate. O legislaţie adecvată, transcrisă în reglementări succinte şi suficient de elastice pentru adaptarea la vârste diferite şi schimbări continue, reprezintă, în acest context, un deziderat major. Sociologic se înregistrează fenomenul mobilităţii profesionale, din ce în ce mai larg răspândit, atât în privinţa locului de muncă, cât şi a profesiunii înseşi. Acelaşi interval de timp poate cuprinde succesiuni alternative ale etapelor de învăţare, cu etapele de muncă propriu-zisă. Se apreciază, în studiile de profil, că o viaţă de om ar putea fi trăită în cicluri care ar cuprinde cinci până la zece tranziţii de la o stare la alta. Tot ce este dobândit sau învăţat rămâne valabil pe o perioadă de circa zece ani, iar în unele domenii, cum este tehnologia, chiar trei ani. La rândul ei, nevoia de multidisciplinaritate s-a afirmat cu tărie în a doua jumătate a secolului trecut şi disciplinele au slăbit separatismul rigid care a dominat în lume timp îndelungat. Echipele de cercetare au devenit pluridisciplinare. Disciplinele sunt consacrate prin tradiţie şi lege, iar libertatea de a aborda subiectele unor domenii noi este redusă, dacă nu exclusă. Prăpastia dintre cercetarea ştiinţifică şi disciplinele predate în şcoală s-a adâncit. Se neglijează faptul că ingineria rezolvă probleme. Aproape toate problemele cercetării sunt multidisciplinare, şi cercetătorii trebuie pregătiţi în spiritul multidisciplinarităţii. Studentul este scutit, astfel, de adâncirea integrală a unei discipline, din care doar o parte este utilă pentru scopurile sale. Cel puţin o treime din materia disciplinelor care se suprapun este economisită prin recurgerea la module. Astfel, conceptul modular devine un element fundamental pentru interdisciplinaritatea ştiinţelor şi pentru procesul continuu al învăţării. În afara avantajelor legate de eficienţă, economisirea efortului, simplificare şi coerenţă, apare încă un rezultat: posibilitatea curriculei individuale. Este o perspectivă care îl pune în drepturi pe individ, ca sursă şi subiect principal al instruirii. Nu se poate trece la un sistem atât de diferit peste noapte, dar paşi importanţi pot fi realizaţi cu titlu experimental în orice sistem legal şi recunoscut. Această tranziţie poate fi realizată ca un proces lent. Depinde de maturitatea universităţilor şi de rezistenţa disciplinelor tradiţionaliste. În faţa acestor cerinţe se observă, la nivelul Uniunii Europene, ca şi în toate ţările dezvoltate, un declin al interesului tinerelor generaţii în ceea ce priveşte studiile inginereşti. Dacă cererea variază de la o ţară la alta, la nivel european ea depăşeşte oferta. Marile companii de astăzi importă ingineri din afara continentului sau preferă ca activităţile inginereşti să se desfăşoare în străinătate. Necesitatea atragerii tinerelor generaţii către profesiile tehnice (în speţă, cea de inginer) este astăzi, în primul rând, o problemă naţională a statelor membre UE, dar şi o problemă a Uniunii Europene în întregul ei. Potrivit Comisiei de la Bruxelles, Europa a devenit o societate ce se axează pe cunoaştere şi inovare, de unde rezultă că inovarea este binevenită pentru publicul larg şi încurajată ca parte a valorilor sociale. Tocmai de aceea a fost concepută şi a început să se aplice o strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii (ocupării depline a forţei de muncă) - Strategia Uniunii Europene pentru 2020. O scurtă privire istorică atestă faptul că abuzarea de soluţii tehnologice a jucat un rol important în provocarea multor dificultăţi privind mediul, dar dezvoltarea tehnologică a adus societatea din ţările avansate la standardul de viaţă de astăzi. Tehnologia trebuie, însă, orientată astfel încât să răspundă problemelor viitoare. Mediul nu este însă singura zonă în care tehnologiile trebuie în foarte mare măsură să răspundă provocărilor. Există şi problema îmbătrânirii populaţiei, cu o diminuare relativă a forţei de muncă active care îi susţine pe pensionari. O muncă eficientă, o creştere a productivităţii şi a susţinerii sociale raţionale vor necesita şi tehnologii mult mai evoluate. Din aceste motive, şi din altele nu mai puţin importante, există o imperioasă nevoie de iniţiative care au drept scop asigurarea condiţiilor ca toţi cei interesaţi de tehnologie să beneficieze şi de o formare-instruire solidă în domeniul de activitate ales, iar cei care lucrează în domeniul tehnic să-şi dea toată silinţa pentru a obţine toate cunoştinţele şi calificările necesare pentru a face faţă noilor cerinţe de pe piaţă. Când li s-a propus spre analiză afirmaţia „Mi-ar plăcea să devin un om de ştiinţă“, în ţările dezvoltate procentul respondenţilor a fost foarte scăzut, iar fetele au avut o pondere mult mai mare decât băieţii. Răspunsurile la afirmaţia „Mi-ar plăcea să lucrez în domeniul tehnic“ au fost similare. Pot fi făcute diferenţieri doar în ceea ce priveşte genul persoanelor care au răspuns la această întrebare. Mergând mai departe, s-a pus problema că nu atât interesul tinerilor pentru domeniul tehnic trebuie avut în vedere, ci mai degrabă modul cum este tratat acest subiect în şcoală şi percepţia pe care şi-o formează tinerii în „construirea“ propriei identităţi. Iniţiativele de comunicare ar trebui să ţină seama de faptul că tinerii de azi îşi aleg o profesie de multe ori dând răspuns la banala întrebare „Ce o să mă fac când voi fi mare “, dar având la bază o altă întrebare „Ce mi-aş dori să fiu când voi creşte “. „Construirea“ unei identităţi contează foarte mult când alegem educaţia de astăzi. Pentru a uşura această muncă ar trebui ca profesorii să folosească materiale special concepute. Ar trebui să pună mai mult accentul pe tehnologia legată de instruire, pe experienţa practică şi pe rezolvarea problemelor într-un mod creativ. În acelaşi timp, exemplele aplicate la fapte de viaţă ar trebui să fie mult mai relevante pentru traiul de zi cu zi şi mult mai atractive pentru băieţi şi fete. Mai presus de toate, instruirea tehnică nu ar trebui să fie limitată la explicarea unei funcţii. Mulţi dintre inginerii prezenţi astăzi pe piaţa muncii se vor retrage la pensie în următorii ani şi nu vor fi înlocuiţi integral de tineri. Competenţele cerute în Europa în domeniul ştiinţei şi tehnicii nu vor putea fi atinse doar prin creşterea numărului de studenţi în aceste domenii, ci şi prin creşterea numărului de absolvenţi, prin mobilitatea lor, precum şi prin îmbunătăţirea calităţii învăţământului. Structura, conţinutul şi metodele formării inginereşti trebuie să fie „construite“ astfel încât să întrunească cerinţele pentru fiecare specialitate, axate atât pe înţelegerea dezvoltării societăţii, cât şi pe o dezvoltare susţinută în viitor a acesteia. Imaginea disciplinelor de studiu inginereşti ca fiind dificile, laborioase şi complexe nu ar trebui să fie o justificare a faptului că ele sunt prezentate, de regulă, doar într-o manieră ştiinţifică, adică din punct de vedere teoretic. Această abordare îi dezamăgeşte pe studenţii din primul an de facultate. Majoritatea studenţilor viitori ingineri nu mai sunt aleşi dintre elitele şcolilor. Instituţiile de învăţământ superior au nevoie să compenseze deficitele de performanţă prin programe specifice de consultaţii. Se cuvine, de asemenea, să se ţină seama de faptul că multe fete din ţările industrializate pur şi simplu nu doresc să lucreze în domeniul tehnic. Trebuie să fim mult mai sensibili în ce priveşte genul. O perspectivă asupra genului ar trebui să fie incorporată în dezvoltarea materiilor şcolare referitoare la ştiinţele naturii. În mod frecvent, tinerele sunt dezavantajate din punct de vedere structural când este vorba despre abilităţile tehnice. Programele pentru promovarea egalităţii între sexe ar trebui să existe nu numai pe hârtie, ci şi în realitate. În ceea ce priveşte alegerea studiilor şi a profesiei, este crucial ca accentul să fie pus pe evidenţierea contribuţiilor sociale ale domeniului tehnic. Acestea sunt mult mai importante pentru fete decât pentru băieţi în formarea interesului pentru tehnică şi în alegerea studiilor. Tinerii, în general, sunt mai interesaţi de documentare şi ştiri, de dezvoltarea pieţei locurilor de muncă şi de tendinţele în materie. De aceea, sunt şanse de a înţelege importanţa tehnologiei pentru economie, politică, societate şi cultură. Cum aceste aspecte nu sunt tratate suficient sau deloc în şcoli, importanţa mass-mediei este cu atât mai mare. Deseori se comunică fragmente de informaţie, care pot fi percepute eronat. Misiunea educaţională a mass-mediei este aceea de a prezenta tehnologia şi tehnica prin prisma importanţei, a avantajelor şi a riscurilor. Astfel, cetăţenii pot fi animaţi să ia parte la decizii în ceea ce priveşte utilizarea, acceptarea şi consecinţele tehnicii. De regulă, odată cu terminarea unei forme de învăţământ, oamenii îşi iau gândul de la cunoaştere. Într-un studiu recent care a analizat situaţia pe această temă din 27 ţări din Europa - România se află pe ultimul loc. Sunt multe posibilităţi de împlinire a dezideratului educaţiei permanente şi fără bani mulţi, dar importantă este preocuparea să existe un cadru organizat şi o atitudine responsabilă. Iată o altă zonă în care se impune să ne îndreptăm atenţia, astfel încât problema să fie reglementată urgent. Lipsa unei baze ştiinţifice şi tehnice solide nu se explică, totdeauna, printr-un capital scăzut sau prin lipsa resurselor umane. În multe cazuri, aceasta poate fi pusă pe seama erorilor de apreciere a rolului decisiv pe care îl joacă ştiinţa şi tehnologia, ca antidot la o metodologie incoerentă cu privire la necesităţile naţionale, la resursele umane şi de capital. În dorinţa de a obţine de la instanţele Uniunii Europene recunoaşterea rolului primordial al inginerilor în dezvoltarea materială a societăţii, comunităţile inginereşti - unite în Federaţia Europeană a Asociaţiilor Naţionale de Ingineri (FEANI) - depun de mai mult timp eforturi notabile. Printre altele, se urmăreşte ca profesiei de inginer să i se acorde aceeaşi însemnătate cu cea de arhitect sau medic şi se caută căi de extindere a mobilităţii inginerilor pe continentul european, prin recunoaşterea calificării şi competenţei profesionale a acestora. Una dintre formele de acţiune a FEANI este introducerea cardului ingineresc european („engineerING card“) ca un pas înainte faţă de titlul de EurIng ce se acordă în prezent. În sprijinul acestor idei despre educaţie, în lucrare s-au inclus opiniile lui Albert Einstein, precum şi ale unor oameni de cultură importanţi din ţara noastră, şi o scurtă incursiune istorică. Cartea cuprinde şi preocupări ale organizaţiilor inginereşti de la nivel naţional, european şi mondial privind rolul inginerilor în societate, în prezent şi în viitor, implicarea lor în dezvoltarea durabilă a României, dar şi în dezvoltarea societăţilor la nivel mondial aşa cum o vede UNESCO. Iată, aşadar, teme de reflecţie profundă, teme a căror dezvoltare în paginile volumului de faţă este considerată de autor nu numai o obligaţie profesională de inginer, ci şi una civică de cea mai mare importanţă. Numai în măsura în care ne angajăm, fiecare în parte şi toţi la un loc, în structurile profesionale din care facem parte, putem valorifica şansele de a acţiona în scopul eliminării a ceea ce este depăşit în omenire şi al deschiderii de noi orizonturi de cunoaştere şi acţiune pentru progres, pentru prosperitate. Autorul |
|
| CUVINTE CHEIE: Secolul XXI Ingineria |