	ELECTRONICA ROMANEASCA. O istorie traita. Vol. 2
	CUPRINS: Electronica profesională în România (Millea Nona) Institutul de Cercetări Electronice - ICE - Întreprinderea de aparate electronice de măsură şi industriale (FEMI/IEMI) Întreprinderea de Electronică Industrială Producţia specială de electronică Mărturii şi amintiri din electronica românească Prospecte de aparate electronice profesionale fabricate în România până în 1990 Postfaţă (Lăzăroiu Dumitru Felician) Despre autori Lista abrevierilor Bibliografie
	PREZENTARE: The second volume in the Romanian Electronics - A Firsthand History series follows through on the retrospective of Romanian Electronics during the second half of the 20th century, focusing on the realm of Professional Electronics and its leading centers of research, design and manufacturing: Institutul de Cercetări Electronice - ICE (Electronics Research and Engineering Institute), Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Industriale - IEMI (Measuring and Industrial Electronic Instruments Factory), Întreprinderea de Electronică Industrială - IEI (Enterprise for Industrial Electronics) etc., including both consumer and military oriented. The book, inasmuch as a monograph-document, is a chapter belonging to the history of the country, intended to register and preserve the record of technoeconomical undertakings and achievements during that period, the need for which is underscored by Acad. Dinu Giurescu’s statement: „All of Romania’s industrialization effort in the 20th century has been largely nullified. Such a dilapidation of one’s own industry is presumably unparalleled in Europe, if not in the entire world. Romania no longer owns any industrial enterprises, those still in operation belong to foreign corporations“. Later generations should get to know that, during hard times of the past communist regime, professionals in Romania managed to build an indigenous electronics industry that supported the entire national economy, and whose exports were competitive on the free markets as well.
	PREFATA: Volumul II continuă periplul prin istoria electronicii româneşti din a doua jumătate a secolului XX, cu ani plini de bucurii dar şi de dureri, abordând domeniul electronicii profesionale, cu unităţile sale reprezentative: Institutul de Cercetări Electronice - ICE, Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Industriale - IEMI, Întreprinderea de Electronică Industrială - IEI, şi unităţi cu cercetare şi producţie civilă şi specială - inclusiv Aerofina. O precizare pentru cititori: din motive de amploare, lucrarea va avea mai mult de două volume, precum anunţasem iniţial, astfel încât şi numerotarea capitolelor nu mai corespunde celei din Cuprinsul prezentat în volumul I. Ca şi volumul I, volumul II a căutat să includă printre autori pe cei mai reprezentativi specialişti care au activat în diverse sectoare - atât cât ne mai permite viaţa - fiindcă, din păcate, unora le-am simţit sprijinul şi aprobarea doar din depărtări astrale. Capitolul I - Electronica profesională în România fixează jaloanele unei dezvoltări foarte ambiţioase, atinse în măsură mai mare sau mai mică, dar dorite şi pregătite de un număr mare de specialişti din toate ramurile economiei, fiindcă aceasta se dezvolta aproape paralel şi oarecum în corelaţie cu ritmul industriei electronice Capitolul II - Institutul de Cercetări Electronice - schiţat ca structură, pe patru pagini, de fostul director ing. Nicolae Sotirescu a fost dezvoltat şi finalizat de foştii săi colaboratori, inginerii Gheorghe Bălaşa, Theodor Dragomir, Radu Enescu, toţi directori pe care i-a avut pe parcurs institutul până la dispariţia lui, precum şi de unii cercetători păstrători ai unor documentaţii ştiinţifice practic unice, ca dr.ing. Ion Constantinescu. Capitolul este un document dens, cu aplecare spre sobrietate şi precizie, iar ultimul subcapitol referitor la ICE după 1990, care beneficiază de o documentare excepţională, dă întreaga măsură a ceea ce s-a realizat şi apoi pierdut definitiv pentru electronica profesională şi implicit pentru ţară. Avem un imens regret că iniţiatorul acestui capitol nu a mai apucat să-l vadă finalizat. Menţionez totodată sprijinul altor colegi ingineri din ICE, dr. ing. Alexandru Ivaşcu, ing. Radu Chiculescu, care deşi nu au scris texte, au contribuit cu semnalări şi materiale privitoare la acest institut. Tuturor le rămân recunoscătoare pentru ataşamentul pe care l-am simţit, legat de dorinţa ca ICE-ul să rămână - măcar in istorie - prezentat corect, cât mai aproape de realitate. Toţi, fără excepţie, au subliniat calitatea profesională şi umană a colectivelor de cercetători şi muncitori dedicaţi fără preget ideii de a traversa în timp cât mai scurt etapa de început şi de a se alinia nivelului atins de firme şi institute de renume din străinătate. Recunosc că am întâmpinat şi refuzuri, dar poate apariţia acestui volum să scoată din inerţie şi pe alţi foşti truditori în domeniu, care prin completările lor să aducă un plus de informaţii în cadrul unei eventuale noi ediţii. Capitolul III - Întreprinderea de Aparate Electronice de Măsură şi Industriale - IEMI, care la început părea să pună probleme deosebit de dificile, din lipsă de autori, a devenit „vedeta“ volumului II prin implicarea neaşteptată şi foarte eficientă a dlui ing. Ştefan Dincă - cel mai longeviv director al său din secolul XX, precum şi a prof.dr.ing. Nicolae Drăgulănescu a cărei inimă a rămas în fabrică şi după terminarea stagiaturii şi trecerii lui în învăţământul superior, şi care ne-a pus la dispoziţie o documentaţie tehnică importantă. Cu sprijinul dânşilor am adunat filă cu filă mare parte din prospectele produselor întreprinderii, şi am putut demonstra concret activitatea şi performanţele tehnice ale IEMI, lucru pentru care le mulţumesc. Regret că, din lipsa accesului la arhiva întreprinderii, partea economică este mai slab reprezentată. Tot neaşteptată şi absolut inedită este prezenţa printre autorii acestui capitol a ing. Ion Dima, domiciliat în SUA, care a parcurs în întreprinderea IEMI primii ani după o detenţie politică, căruia de asemenea îi mulţumesc pentru sinceritatea unor destăinuiri, unele cu caracter efectiv anecdotic cu referire la o epocă în care profesionalismul şi amatorismul se împleteau la fel de inexplicabil ca şi astăzi. Menţionez în mod special faptul că deşi am primit asigurări de colaborare din partea dlui col. ing. Dan Şotropa, directorul IEMI după 1990, în final aceasta nu s-a materializat. Capitolul IV - Întreprinderea de Electronică Industrială - IEI este foarte puţin reprezentată. Motive există şi sunt întemeiate: întreprinderea a luat fiinţă în 1981, mai exact a rămas pe vatra fostei uzine Electronica Baicului, după mutarea în sediul din Pipera a liniilor de fabricaţie televizoare şi la Tehnoton Iaşi a producţiei unor radioreceptoare. A mai păstrat o parte din producţia de componente pentru aceste bunuri de larg consum electronice, despre care am scris în volumul I şi s-a axat în mare parte pe producţia de radiocomunicaţii militare, care formează obiectul capitolului V. Mulţumesc dlor ing. Virgil Teodorescu şi col. ing. Tarcea pentru colaborarea în această situaţie delicată. Capitolul V - Electronica militară, pentru care cercetarea şi producţia s-au făcut în mai multe unităţi civile şi militare beneficiază de semnătura dlui col ing. Agenor Scărlătescu, care a lucrat o viaţă întreagă în domeniu, pornind de jos şi până la funcţia de director general al uzinelor Electronica şi director în CIETC. Textele d-sale ne demonstrează că, în orice regim, România a mers înainte prin idealurile marilor oameni ai istoriei - responsabili şi generoşi - fie ei militari sau civili, cercetători, muncitori sau oameni din exploatare. Dând dovadă de o exemplară disciplină militară, alături de d-sa au făcut efortul de a găsi şi prezenta documentaţii tehnice ale produselor şi dnii col.ing. Ilie Marin şi col ing. Costache Şerban, precum şi dnii dr. ing. Gheorghe Mărâi şi dr. ing. Sorin Stoica, care merită mulţumirile noastre. Câteva însemnări inedite datorăm dlui col. ing. Emil Vlădoiu. Tot la capitolul de electronică militară se încadrează şi prezentarea întreprinderii Aerofina semnată de ing. Ion Miu, ce a fost realizată pe baza relatărilor actualilor conducători ai unităţii. După aderarea la NATO din dotarea armatei române au fost retrase toate produsele menţionate în această carte. Le prezentăm pentru istorie şi pentru a sublinia valoarea remarcabilă a capacităţii de concepţie şi execuţie autohtone din acei ani, pe care conducătorii post decembrişti le-au ignorat total. Capitolul VI - Mărturii şi amintiri din electronica românească e legat de fapte şi nume descrise în prima parte a lucrării şi vine prin scrierile autorilor - în special ale prof. dr. ing. D.F. Lăzăroiu, adevărate mărturii - să completeze imaginea formării şi funcţionării unei industrii în condiţiile regimului comunist de la noi, fapt pentru care îi mulţumesc respectuos. Capitolul VII - Prospecte de aparate electronice profesionale fabricate în România până în 1990. Am considerat obligatoriu să public aceste prospecte fiindcă altfel sunt sortite dispariţiei, ca dovadă faptul că am întâmpinat dificultăţi deosebite în obţinerea materialelor. Cele prezentate în acest volum au fost adunate cu mare greutate şi după aprecierea noastră reprezintă cca jumătate din ce s-a fabricat în realitate. Un ajutor special am primit din partea dlor prof. dr. ing. Nicolae Drăgulănescu, ing. Ştefan Dincă şi col. ing. Agenor Scărlătescu cărora le adresez mulţumirile mele. Am întâmpinat şi refuzuri incredibile (dacă n-ar fi fost transmise prin e-mail) din partea unor persoane care consideră că prospectele pe care le deţin şi le-au predat Muzeului UPB sunt proprietate personală, drept pentru care le-au şi retras din donaţie, pentru a nu le putea utiliza noi. După finalizarea lucrării toate documentele pe care le-am adunat vor fi clasate, legate şi donate unele Muzeului UPB, altele Bibliotecii Academiei - pentru sala acad Mihai Drăgănescu. Mă simt obligată să fac două precizări: Prima - D-l prof.dr.ing. D.F. Lăzăroiu, care a participat alături de mine la coordonarea primului volum, nu a mai prelungit acest rol la volumul II, deoarece a considerat că, părăsind sectorul în anul 1972 când s-a retras la Politehnică, nu a mai contribuit în continuare la dezvoltarea ramurii electronice, a cărei importanţă a crescut între 1972 şi 1989. De aceea, am socotit că era util şi necesar să mă adresez pentru colaborare unor specialişti ai sectorului, care s-au remarcat profesional în mod deosebit în perioada 1972 - 1989, persoane menţionate în lucrare. Precizez totuşi că m-am bucurat în continuare de colaborarea, sfatul şi îndrumarea d-sale de câte ori l-am apelat, de asemenea că este prezent şi în acest volum, motiv pentru care îi sunt profund recunoscătoare. A doua. Volumul II trebuia să cuprindă două domenii - Electronica profesională şi Tehnica de calcul. Întrucât cele două secţiuni au ajuns să depăşească 900 pag., în ultimul moment am hotărât să le publicăm în două volume succesive, cu coordonatorii care s-au ocupat îndeaproape de ele, respectiv dr.ing. Nona Millea pentru volumul II - Electronica profesională şi ing. Ion Miu pentru volumul III - Tehnica de calcul. Înainte de încheiere doresc să împărtăşesc cititorului câteva gânduri: Lansarea primului volum mi-a adus în faţă câteva aspecte a căror elucidare este necesar, cred, s-o fac aici. Astfel, un ziarist - l-aş califica ca „homo unius libris“ - a afirmat că lucrarea a fost scrisă de „nostalgici“ şi ca atare nu prea foloseşte urmaşilor. Cum acest termen este atribuit astăzi în sens peiorativ foştilor comunişti, mă simt obligată să dau câteva lămuriri. Dincolo de caracterul apreciat ca „nostalgic“, lucrarea de faţă este un exerciţiu de înţelegere a activităţii corpului tehnic vis a vis de regimul politic al acelei epoci. Lucrarea este scrisă de aceeaşi oameni care au conceput şi ridicat industria electronică românească, de aceea se şi intitulează „O istorie trăită“, iar dacă se pare cumva că transpare vreo urmă de nostalgie din expunerea autorilor, aceasta se referă la uzinele şi institutele pe care ei le-au proiectat şi ridicat, în condiţii de maxime sacrificii materiale şi nu numai, dar care astăzi nu mai există, nicidecum la regimul politic din acei ani... După un regim de dictatură nu prea avem de ce să fim nostalgici, în plus salariile erau mici şi plafonate, lucram muncă nenormată 6 zile pe săptămână şi a 7-a o făceam deseori voluntar (obligaţi). E drept că mulţi salariaţi ajunseseră membri de partid, era speranţa partidului de a se face popular, dar nu orice purtător al unui carnet roşu era şi comunist. Menţionez că, în decembrie 1989, existau 3.831.000 membri de partid, conform declaraţiei acad Dinu Giurescu, dar o foarte mică proporţie dintre aşa numiţii membri ai PCR credeau în comunismul de tip sovietic şi în filiera sa românească, fapt demonstrat prin aceea că după 22 decembrie 1989 partidul s-a destrămat complet, nimeni ne mai pretinzând vreo legătură cu acesta. Este un caz unic în istorie când milioane de oameni s-au dezis în 24 de ore de regimul care îi captase, pe unii din ei prin presiune şi violenţă. Inginerii - în special profesioniştii, şi electroniştii făceau parte din această categorie fiind triaţi încă de la alegerea meseriei - în marea lor majoritate şi-au văzut de treabă nu de aventuri politice, cei buni şi-au vândut regimului ştiinţa nu conştiinţa, ei erau apreciaţi în primul rând după realizările lor tehnice, nu după convingeri exprimate în vorbe sau imagini precum oamenii de cultură. De aceea, spre deosebire de aceştia din urmă, care - strict dependenţi de politică - într-o noapte s-au despărţit de opera lor din trecut - literară sau filosofică - noi inginerii considerăm că trecutul ne aparţine cu bunele şi relele lui şi nimeni nu are dreptul să arunce la lada de gunoi a istoriei odată cu politica absurdă şi realizările pozitive, tehnice şi economice, ale oamenilor acelor ani, pe care le-au înfăptuit cu gândul că politicienii sunt trecători, dar ţara e veşnică. Astfel, afirm că: 1. Lucrarea este un document din care generaţiile următoare pot învăţa câteva lucruri: a) Dacă vrem ca tuturor să ne fie bine, trebuie să ne bazăm în primul rând pe noi, niciun ajutor extern nu este doar din „bunăvoinţă“. Generaţia mea a demonstrat că este posibil ca în ţara noastră să se dezvolte tehnici noi de cercetare şi producţie, folositoare întregii societăţi, prin concepţie proprie. Industria de electronică profesională românească, cu ramurile tratate în acest volum - aparatura de măsură şi control, aparatura de electronică industrială, aparatura medicală şi radiocomunicaţii civile şi militare - s-a dezvoltat în cea mai mare parte prin efort propriu de concepţie pentru produse şi tehnologii, s-ar putea spune în termenii de azi „prin noi înşine“. Licenţe s-au luat doar pentru unele tehnologii, în special pentru componente. Chiar dacă aparatura fabricată în ţară nu s-a situat iniţial la cei mai înalţi parametri calitativi, prin concepţie şi fabricaţie - lucru menţionat în carte - ne-a asigurat libertatea de mişcare şi orientarea promptă către domeniile cele mai urgent cerute de economia naţională şi de piaţa externă pe care o testam permanent. În plus am învăţat lecţia că nici o licenţă importată nu oferă produse de ultimă generaţie. b) România a avut o industrie electronică implicată în dezvoltarea majorităţii ramurilor economiei naţionale, nu aşa cum se vehiculează astăzi că ţara era lipsită de o industrie competitivă tehnic şi economic. Multitudinea de prospecte, rapoarte, comparaţii şi citări din documente oficiale - anuarele statistice interne şi internaţionale - au scopul să demonstreze, că industria electronică nu corespundea calificativului de „maldăr de fiare vechi“, dat de fostul prim ministru al anului 1990, care a fost semnalul începerii procesului de distrugere a întregii economii naţionale. Precizez totodată că introducerea acestora în carte nu a urmărit creşterea numărului de pagini - aşa cum s-au grăbit să afirme necunoscătorii - fiindcă, la fel ca şi volumul I, realizarea acestui volum este plătită integral de noi, deci sub acest aspect ar fi trebuit să milităm pentru reducerea, nu mărirea numărului de pagini. Le-am publicat pentru a arăta nivelul şi diversitatea produselor fabricate de industria electronică românească din acei ani. Am făcut-o şi fiindcă am constatat că există o tendinţă puternică de negare a realizărilor anterioare anului 1990 - de demolare şi ştergerea de pe harta ţării a marilor uzine şi institute - şi în primul rând de distrugere a arhivelor lor - După opinia noastră acţiunea are scopul de a minimiza anumite realizări tehnico-economice ale epocii, de a elimina elementele de comparaţie pentru incapacitatea de a construi ceva similar - sau măcar de a conserva ce-au moştenit - în primii douăzeci de ani ai actualului secol, şi totodată de a micşora responsabilitatea anumitor personalităţi politice pentru distrugerea economiei în anii nesfârşitului regim de tranziţie Chiar şi noi, autorii acestui volum, care am trăit acea epocă şi ştim de existenţa multor documente, ca participanţi direcţi la elaborarea şi înfăptuirea prevederilor lor, le-am procurat greu şi doar parţial, unele din ele din arhive personale. c) Cartea, prin concepţia de lucrare-document, este un capitol aparţinând istoriei ţării cu scopul de a prezenta şi conserva eforturile tehnico-economice şi realizările dintr-o anumită perioadă. Ea se adresează profesioniştilor dispuşi s-o parcurgă cu atenţie şi pixul în mână, nefiind în nici un caz destinată noptierei sau servietei în care se pun cărţi pentru ocuparea timpului pe parcursul unei călătorii, fie ea şi peste ocean. 2. Lucrarea este un raport în numele electroniştilor profesionişti, ingineri, tehnicieni sau muncitori, care începând din 1948 şi-au dedicat o mare parte din viaţa lor preocupării esenţiale de la locurile lor de muncă de a dura ceva trainic pentru ei şi copiii lor. Şi efortul lor a fost vizibil atât pe plan intern cât şi pe piaţa externă. România exporta produse electronice, de la televizoare la calculatoare şi ţinea cu demnitate piept concurenţei de pe pieţele externe în câteva domenii. Conform unor studii publicate de OECD. „În 1989, nivelul tehnologic al produselor industriei prelucrătoare româneşti era deasupra nivelului mediu mondial, era mai scăzut, dar foarte apropiat de cel realizat în Japonia, SUA, Regatul Unit, era egal cu cel realizat în Austria şi Olanda, şi superior celui realizat în ţări precum Norvegia sau Danemarca.“1 În conformitate cu limbajul Anuarelor statistice industria prelucrătoare include şi industria electronică. Acesta este „diploma de merit“ a generaţiei noastre. 3. Prin mediatizarea fostei industrii electronice româneşti, lucrarea este un protest faţă de cei care în mod iresponsabil au distrus, în 20 de ani, practic toată industria ridicată, prin efortul nostru comun, în cei peste 40 de ani de „construire a socialismului“ (etapă denumită astăzi comunism). Averea ţării a trecut din proprietatea comună a tuturor cetăţenilor, în proprietatea statului privat - ceea ce a fost de fapt un fel de renaţionalizare mult mai dură decât cea din 1948. Statul comunist a deposedat câteva sute de mii de familii de bunuri estimate la o valoare de cca 8 miliarde echivalent euro, în timp ce statul post-decembrist a deposedat 6 milioane de familii de bunuri evaluate la peste 300 miliarde echivalent euro2. Apoi printr-un şir întreg de inginerii financiare, la adăpostul unor legi europene adoptate formal - ca paravan - dar pe care le-au eludat, această proprietate a fost devalorizată şi a trecut în mâinile câtorva oligarhi străini sau români. Nimic din sumele încasate din vânzarea avuţiei naţionale nu a fost utilizat pentru modernizarea şi repornirea motoarelor economiei. Acad. Dinu Giurescu apreciază că „Tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie aparţin firmelor străine“.3 Dacă această avere se păstra şi se gospodărea - prin manageri specialişti cinstiţi, chiar dacă iniţial trebuia să-i importăm - şi în condiţiile legislaţiei capitalismului european, aşa cum nu aveam nici o datorie externă la 1 ian 1990, ba chiar aveam de recuperat creanţe de cca 4 miliarde echivalent euro - măcar o parte din industria naţională ar fi putut fi redresată. Dacă păstram industria, menţineam în ţară forţa de muncă - cea mai mare bogăţie a unui stat - şi o cointeresam în noile politici economice, iar averea ţării şi a noilor proprietari ar fi crescut, pe când în regimul legilor postdecembriste, defectuos create - din neştiinţă sau deliberat - după 1990 PIB României a scăzut dramatic, el revenind la nivelul din 1989 abia în 2004. Pe scurt, cam acestea sunt lucrurile pe care autorii „nostalgicii“ le au de adus la cunoştinţă celor care beneficiază de munca lor prin incalificabile „inginerii financiare“ (denumite altădată „delapidări“) şi mai deloc prin competenţe tehnice şi manageriale deosebite. 4. Rememorarea realizărilor industriei electronice româneşti din a doua jumătate a secolului XX este şi un omagiu pe care îl aducem faptelor şi amintirii celor care, anonimi şi în tăcere, au acţionat pentru viitorul lor şi al familiile lor precum şi pentru ca România să devină mai mult decât o ţară „eminamente agricolă“ aşa cum ne-au tot dorit, prin anii 60, vecinii mai apropiaţi sau mai depărtaţi din „lagărul socialist“. Ei au muncit şi au sperat, purtând în suflet, nemărturisit, versurile lui Radu Gyr „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri // Nici ochii când în lacrămi ţi-s // Adevăratele înfrângeri // Sunt renunţările la vis“. Voi tinerii electronişti - şi nu numai - să nu uitaţi să visaţi, să vă fixaţi idealuri şi să perseveraţi în realizarea lor, mai ales astăzi când incompetenţa a devenit competenţă naţională. Ca şi în primul volum, adresez profundele mele mulţumiri tuturor celor care m-au înţeles şi sprijinit în demersul de a prezenta date cât mai multe şi oficiale despre unităţile care fac obiectul prezentului volum şi în mod special dlui prof.dr.ing. Florin Tănăsescu şi dlui dr. ing. Aurel Millea, cu care am continuat să mă acordez pe aceeaşi lungime de undă. Şi tot ca în primul volum urez tuturor, autori şi colaboratori, multă sănătate, fiindcă avem încă de lucru până să terminăm drumul început prin istoria electronicii româneşti.
	CUVINTE CHEIE:

ELECTRONICA ROMANEASCA. O istorie traita. Vol. 2